degringolada

Motivul înfulecării pretenţioase

2009-01-29T15:59:00.000-08:00

Mizantropia aplică osului o întorsătură năucitoare a încheieturilor delicat sculptate de urinatul zilnic al industriilor grele şi foarte îngrijorătoare pentru satisfacerea muşchiului cel mai apropiat de lumânările eterne ale suflatului în budinca matură şi dezgheţată a întâlnirii profund maniacale datorată de suferinţa abuzivă pe care o poţi îndeletnici mângâind trăgaciul drept al materiei porumbelului veşnic cuprinzător al tuturor darurilor cuvenite şi cuvintelor însufleţite cu un puhoi de vijelie întipărită cu noroi halucinant de infinit.

The Story of the Magic Smile

2009-01-22T12:43:00.000-08:00

It was a foggy gloomy morning. Everyone’s faces were sad, enraged, disappointed, evil. All were full of negative feelings.
All except a young lady walking on the streets of Paris, leaping for joy. She wasn’t headed in a certain direction, but only wandered around to find a friend. One of her purposes was not to let a single day pass near her without a good deed. As time passed by, she wanted more than that, her good will was insignificant compared to the sea of bad thoughts in which she floated, but without letting go of her innocence. She wished people around her to help each other also, to make the world a better place.
This one day, she kept seeing a little boy that had an innocent face, quite at distance from her, always dropping a croissant down, and, as hurrying towards him, trying to pass through the mass of people, she lost him from her sight over and over again.
It was frustrating that she couldn’t reach him, because at a certain point she had to wait for a car to pass so that she could cross the street and get to him. The situation kept repeating itself, until she decided to cross the street in a hurry to overcome the car. But she didn’t make it, the car hit her. There she was, dying on the pavement, letting her soul leave her body, and her way to say goodbye to the world, what she wanted to leave behind was a wish: every time a person smiled, another person to have luck, like magic.
And so everyone was happy, there were smiles after smiles, as the angelic little girl would have wished to see.

Mame necunoscute

2008-06-24T00:15:00.000-07:00

Stateam pe o bordura, asteptand autobuzul, fumand relaxata (pentru ca, dintr-o minune, nu eram in intarziere), uitandu-ma peste drum la un tip pletos si imaginandu-mi ca e vara, el cu pleata desfacuta...

La un moment dat, se face umbra in fata mea. Imi ridic capul si vad un nene care statea in fata mea. E mos... O Doamne, ce bine ca e iarna si e imbracat gros (am o sila teribila fata de batrani... grasi, cu riduri, cu fetele scofalcite, pitici...)! Oftez, stiind ca o sa se comenteze de faptul ca fumez. Imi dau castile jos si astept sa isi tina discursul.

Imi vorbeste pe un ton tragic, usor amuzat, dand de inteles ca simte o mila formidabila fata de o minte necoapta si ca trebuie sa ma simt onorata sa stau in umbra lui, a maretiei lui nemasurabile, a intelepciunii supreme ce o detine. Pana la urma imi pune intrebari retorice, la care, in ciuda dezgustului fata de el, am raspuns foarte rational (...?!), dand dreptate principiului pe care il sustine. Intre timp, ma ridic de pe bordura deoarece ma durea gatul de la uitatul in sus.

Nasol la felul acesta de a incerca sa te descurci cu sfatosii e ca dandu-le dreptate se cade sa nu fumezi in continuare, cel putin cat iti vorbeste si trebuie sa dai din cap umil si zambind... dar nu uita uitatul in laterale ca sa arate cat de stanjenit te simti!

Frustrant e ca imi dau seama cand ma port cum nu trebuie cu unii oameni, cum isi doresc ei, dar tot asa fac in continuare...

Insa, uneori daca incerci sa eviti chestiile astea, pierzi faze foarte haioase, precum o tanti ce se indreapta spre mine si niste prietene ce-si aprindeau tigarile si ne spune, avand o fata de profet tacanit, cu ochii mariti si incetosati de groaza parca, ca sa mergem sa vedem un om ce sufera de cancer cum moare in chinuri groaznice, caci nu vom mai indrazni sa punem tigarea in gura...

Sau pot sa ma distrez putin facand misto de sfatos: spunandu-i ca m-am apucat de fumat in vremea cand eram depresiva si vroiam sa mor fara chinuri prea mari si ca pana la urma, desi am trecut peste acea perioada, am ramas cu viciul acesta. De-abia astept urmatorul pensionar care, cel mai probabil, nu mai are pe cine sa pisalogeasca.

Dar daca nu am chef sa lungesc vorba, pot spune ca ma imbolnavesc pe mine.

Ar fi interesant sa se gaseasca un crestin fanatic sa-mi tina predici, ca i-as spune ca fumez in speranta ca nu o sa traiesc vesnic (subintelegandu-se ca ma cred Iisus).

Stand sa ma gandesc mai bine, teoria crestineasca ce sustine ca suntem toti frati (he he, incest si fratecid), o mare familie cu totii eu o simt, caci am o gramada de mame necunoscute...

Maşină în viteză

2008-06-18T12:52:00.000-07:00

Maşină în viteză,

nu simţi cum

se lovesc muştele de tine?

Opreşte-te,

uită-te la sticlele sparte de pe jos,

gândeşte-te la infimitatea ierbii uscate,

dar totuşi la umplerea

fâşiilor de pământ.

Uită-te la copacii din jur,

singuri,

deşi cu însemne pe ei

zgâriate de nişte îndrăgostiţi,

simte-le povestea!

Uită-te la cimentul în umbră,

înzorzonat cu cioturi de ţigări,

amintirea ultimei întâlniri

a îndrăgostiţilor.

Cine mai culege pietricele de pe jos?

2008-04-21T12:44:00.000-07:00

Cine mai culege pietricele de pe jos
adapostindu-le in pumn?
Cine mai stie atat de bine durerea
incat sa o recunoasca intr-o clipita?
Doar daca e proaspata durerea se poate.
Cine se mai identifica cu amaraciunea ce o simt
cand sunt date la o parte cu bestialitate
de oamenii ignoranti?

“Pietrele”… sper ca nu sunt mai multe…
Caci pe aceasta o voi tine strans
in pumnu-mi stang.
Strans… imi exteriorizez durerea ivita cand mi-a cerut sa
ne dam cap in cap.
Modul de a-mi amintit ultima amintire amintita la nesfarsit…
Este modul in care de altfel ma simt protejata.
Strans… de parca mi-ar fi frica sa nu-mi dea drumul,
Sa nu ma lase prada calaului interior.

Nu, sper ca nu mai exista pietricica induiosatoare,
acolo in morga statiei 7-lui.
Caci mana dreapta e acea plina de speranta,
Care rece asteapta viata, asteapta sa fie incalzita.
Mana dreapta se lasa in voia sagetilor vantului
si asteptand vantul apusului de primavara.

Sper ca nu mai exista pietricele cenusii asteptand
mana exact dupa forma lor.
Sper ca nu mai exista suflete mici asezate jos, pe bordura.

Cadavre de sobolani

2008-02-24T07:09:00.000-08:00

Daca s-ar intampla ca strazile sa fie intr-o dimineata pustii??? Fara o banda, chiar doua ocupate cu masini parcate?! Ar fi un soc vizual! Suntem intr-un oras supra-populat, supra-aglomerat de masini, ce naiba???
Mai degraba m-as criza gandindu-ma ca extraterestrii au luat masinile sa face teste pe ele, ar fi o ipoteza mai veritabila decat cea cu politia care elibereaza strazile ca sa nu se mai produca ambuteiaje!
Asadar, pentru sanatatea Dumneavostra mintala, multumiti soferilor ce, cu riscul sa incurce traficul, au decis ca, pe langa avantajul sa nu se deranjeze Domniile sale prea mult, prea in limitele bunului simt, sa nu iasa din obisnuit, sa faca ce face tot romanul, astfel peisajul fiind tipic romanesc, astfel incat Dumneavoastra sa puteti rasufla usurat, fara riscul de a innebuni.
Eu dupa ce am vazut locul de pe marginea strazii doar al unei masini neocupat, am ramas socata! … sau sa fi fost de la cadavrele de sobolani dezvaluite…?

Maria si Antoaneta

2008-02-23T15:36:00.000-08:00

(poveste pentru ora de romana; un nou lucru tipic pe langa faptul ca-mi omor personajele: profa ma intrerupe intr-una si face niste comentarii stupide razand : )
(mi-e lene sa mai pun diacritice :-")

Cerul era ingreunat in ziua aceea de toamna timpurie cu nori cenusii. Daca ii acordai o scurta contemplare, te-ar fi uimit imensitatea unei asemene opere de arta, parca era o pictura. De vreme ce Michelangelo nu mai este, cine altcineva sa conceapa un asemenea plafon, comparabil cu Capela Sixtina? Trebuie sa existe cineva suprem, cineva care sa ii mangaie sufletul sorei Mariei. Isi stergea lacrimile curgand in siroaie pe obrazii palizi, ce nu s-au mai aratat soarelui de cand era o copila zburdalnica. Si-a dedicat viata slujirii Domnului si se ocupa cu copierea ceasloavelor, astfel stand mereu ascunsa minunilor naturii ce o incantau de-altfel. Lacrimile, desi sincere si astfel cat se poate de triste in toata inocenta ei, erau mai vii decat fata-i ca de marmura. Murmura niste rugaciuni printre sughituri si invartea mecanic bratara, pe care o tinea in mana. Nu plangea fiindca a murit, avand o parere pozitiva despre moarte, dupa cum a fost instruita. Sustinea ca s-a dus intr-un loc mai bun si ca oricum nu ne putem impotrivi voii Domnului. Dar regreta nespus ca Antoaneta nu a apucat sa se calugareasca, sa-si implineasca viata slujindu-L pe Dumnezeu.
In cimitir nu erau decat ea, pietrele funerare si o gramada de barbati cu vesmante negre. Stateau cu capetele plecate, cuprinsi de o tristete sincera. Acestia credeau la inceput ca sora Maria era o bocitoare, insa de vreme ce nu putea sa plece, au avut o revelatie: aceasta era acea fiinta gingasa si fragila din tineretea lor, ce le aparea ca o dama senzuala si plina de mister. Se simteau usor amuzati dar plini de vinovatie daca au provocat vreo neplacere acelui suflet bland si sfant. Au inceput timid sa vorbeasca intre ei, spunand cat de dor le va fi de dulcea Antoaneta si cum ca nu vor chefui in seara acea, fiind o zi trista. Cum nu puteau chiar sa se gandeasca la cele petrecute impreuna cu acea femeie, stand in preajma casei lui Dumnezeu, dupa un timp au inceput sa plece.
Unul dintre ei, in ciuda jenei fata de acel suflet nepangarit, a indraznit sa se apropie de Maria si sa-i intinda o batista. Ea nu luase seama cine era in preajma, barbatii nu numai ca nu-i prezentau absolut niciun interes, nu-i trezeau la viata nicio urma de dorinta, ci mai degraba le ocolea prezenta. Cand acest domn s-a apropiat, i-a facut un semn pe umar pentru a sesiza ca e acolo. Ea s-a dat indarat indata, speriata. Acela a ramas neclintit, inca oferindu-i batista. Aceasta a acceptat, dar nefiind capabila sa se opreasca din plans, a pastra-o. Acesta simtandu-i sfiala, nu a indraznit sa se aseze la randul lui pe iarba, langa ea, pentru a-i vorbi, a incerca sa o consoleze. I-a oferit mana pentru a o ajuta sa se ridice, insa Maria, stand cu privirea in pamant, a considerat ca trebuie sa-i inapoieze batista. I-a oferit-o inapoi, insa barbatul a tras mana. A considerat de cuviinta sa plece.
Avea insa o nelamurire ce-l macina: cum de un slujitor al Bisericii sa accepte stilul de viata desfranat al unui om? Cum era capabila sa dea uitarii drumul intunecat spiritual, cu vieti de feti luate, fiind cauza a numeroase adultere, acest drum fiind urmat de Antoaneta… S-a inrosit la gandul ca tocmai el o critica pe scumpa Antoaneta, doar el a fost companionul cel mai drag prin placerile vietii. In orice caz, oare calugaria te face sa fii atat de acceptant si de iertator? Oare dragostea fata de aproape sterge toate greselile savarsite? Un sentiment de admiratie fata de pacea interioara a maicutei il cuprinse si-l ravasea. Se gandea ca poate Maria va ramane in oras cateva zile cu mama sa, care cel mai probabil iar e in coma alcoolica de nu a putut veni la inmormantare. Restul cunostinutelor decedatei nu s-au aratat deoarece sunt sotiile manioase ale sotilor furati. Insa barbatul banuia ca acea nesecata fantana de bunatate si iertare le va indupleca pe sotii sa nu-i mai manjeasca numele dragei inimii lui… Ofta gandindu-se la momentele lor intime. Insa un gand fugar ii tot reaparea: cum plina de umilinta si falsa-razvratire dar supunere de fapt s-a dat Maria mai in spate, si ce pozitie senzuala avea cand din genunchi, s-a ferit impingandu-se pe spate si sprijinindu-se in cot. Isi alunga in repetate randuri gandul necurat si nerusinat din minte.
Spre seara, Maria se indrepta spre casa parinteasca, sperand sa se arate destul de puternica sa o sustina moral pe mama si probabil sa o ingrijeasca, crezand ca fiind bolnava nu a putut veni. Se intreba cum mai arata casa, gradina, si insusi mama ei. Se gandea cu nostalgie la vremurile cand descoperea lumea si o privea altfel. Ochii blanzi ii inchidea duios, dar in rest nu se arata afectata, emotionata. Nu se cuvenea ca emotia acelei zi sa-i perturbe prin astfel de sentimente nenecesare viata cumpanita, in pace cu sine si cu iubitorul Dumnezeu.
Pe drum, se opri la o fantana, pentru a-si stapani setea si a curata batista. Auzi in apropiere doua gospodine discutand intre ele cu ocazia iesirii pentru a culca gainile. Acestea comentau revoltate cum obisnuiau sa apara barbatii tarziu pe la casele lor, deoarece taratura aceea ii fura si spuneau cu un aer de invingatoare ca doar ele vor fi femeile lor. Maicuta cand auzi aceste vorbe simti cum privirea i se intetoseaza si se sprijini, din fericire de fantana de langa ea. Una dintre femei a luat-o in casa si a intins-o pe un pat. Cand s-a trezit din lesin, auzi pe femeie certandu-se cu sotul sau… care era chiar domnul amabil ce i-a oferit batista. Acesta o acuza pe femeia “diabolica”, dupa cum o numea, ca a otravit-o pe Antoaneta. Insa sotia nega acuzatia adusa dar spunea ca ar fi fost o idee buna, caci la cat rau a provocat ar fi meritat sa moara in chinuri groaznice. Maria fu ingrozita la ce acuzatii i se aduceau bulendrei, dar suferea pentru sora ei. Nu putea concepe ce fel de om fusese Antoaneta, nu putea accepta. Lasa batista acolo si fugi. Sotul vazand ca pleca, realiza cat de stupid fusese cum se gandea la maicuta, cand ea nu avea niciun sentiment pentru vreun barbat. Ea s-a sfiit de el fara un alt inteles, a plecat din casa lui de aceea.
Maria o lua prin padure, fara oprire din fuga-i nebuneasca. Simtea ca se elibereaza, cum simtea libertatea in anii ei fragezi. Fugea si fugea si fugea, roba-i agatandu-se de spini dar fara importanta pentru ea. Avea o privire scoasa din orbite, plina de spaima.

Emilia

2008-02-23T15:32:00.000-08:00

(poveste pentru ora de romana in care, desigur, tipic mie, omor un personaj... sau mai multe! Cu cat mai multe, cu atat mai bine 8-} )

Pe 4 iunie 1634, la 17 ani, viata Emiliei a luat o intorsatura neasteptata: a aflat ca tatal ei o insela pe mama. Pana atunci relatia in familie era aproape feerica, se intelegeau de minune si in starea lor de bine se reflecta acest echilibru, iar cand Emilia a devenit mai bosumflata si abatuta, toti ii impartaseau, fara sa realizeze, starea. La un moment dat, mama ei si-a dat seama si era tare confuza, nu-si putea imagina ce se petrece cu ea, si s-a decis prea tarziu sa incerce sa o ajute…
Sarmana Emilia se afla in fata unei dileme, caci nu putea sa-i dezvaluie secretul mamei ei datorita regulii de a-si respecta parintii. Insa ar fi fost imoral sa ii accepte faptele. S-a decis ca cea mai buna solutie este sa fuga de acasa, sa nu mai aiba nicio legatura cu acea depravare. I-a cerut sfatul preotului iar acesta a fost de acord si i-a dat binecuvantarea lui. Insa a facut un lucru riscant, si-a luat si fratiorul cu ea, pentru ca acesta sa devina o persoana etica. Mai aveau un frate, dar Emilia a considerat ca il poate salva doar pe inocentul bebelus, dar nu si pe fratele de 13 ani. Considera ca daca a ajuns la varsta asta, spiritul raului omenirii e si in el.
Dupa ce a fugit, mama s-a imbolnavit de ingrijorare. Tatal trebuia sa ramana acasa sa o intretina. Au facut un mare sacrificiu, pe care l-au regretat ulterior, l-au trimis pe ultimul fiu ramas acasa dupa fratele si sora lui. Mereu se afla pe urmele lor, o legatura spirituala il unea de ei si-l indruma pe drumul parcurs de vizionari. Acesta obisnuia sa se joace de-a spionajul, avea si o barba si haine de matur ce-i mascau varsta frageda, iar inaltimea il sustinea. Dupa ceva zile de cautari, realizase ca nu e chiar atat de bun spion pe cat credea…
Emilia a avut noroc ca in a treia zi sa fie gasita intr-o rapa de o batranica ce a adus-o acasa, impreuna cu micul fratior, ce a avut noroc sa supravietuiasca. I-a hranit si i-a dat Emiliei niste banuti, cat a putut oferi, pentru a incerca sa-i inmulteasca.
Emilia mergea din sat in sat, vanzand bratari, lanturi si cruciulite dar si spunand povesti multimii. Ii era tare dor de casa, de parinti si de fratele sau, dar nu regreta decizia luata, avand convingerea ca preotul a judecat corect situatia. I-ar fi placut ca in viata ei sa poata schimba ceva, avand in vedere libertatea pe care o avea, dar si golul sufletesc, ce nu-l putea umple cu siguranta deciziei aparent corecte. Isi dorea sa ajute pe cineva, pe prietenii pe care si-i facea pe drum. Acestora le dadea sfaturi bune, oamenii fiind intrigati de intelepciunea fetei. Dupa ce pleca, oamenii se imbarbatau si faceau cum le-a zis “Micuta orfana”, cum era numita: “micuta”, ca o antiteza intre varsta corpului si a spiritului, iar “orfana” isi zicea ca este. Mereu credea ca este neputincioasa si neimportanta, dar dacar fi stiut ce a lasat in urma: remuscarea tatalui ei, destine schimbate prin inspirarea oamenilor de a lua deciziile corecte, fara regrete. Isi mai dorea sa-l ajute pe fratele ei, adunandu-i o mica avere pentru a-si intemeia o viata, gandindu-se ca ea ar fi urmat sa-si gaseasca un scop in a ajuta. Micutul baiat, pe masura ce crestea, ii umplea inima de bucurie Emiliei prin inclinatia spre dreptate.
Fratele mijlociu plecat de acasa, de fapt gonit de acasa, isi blestema tatal pentru imposibilitatea reusitei actiunii menite sa o implineasca. Credea ca are tarie de caracter, neintorcandu-se cu coada intre picioare, insa era josnic: fura pentru a supravietui, insela si mintea. Isi spunea ca Emilia, cand o va gasi, va fii induiosata de renuntarea sa la principii, desi mai degraba l-ar fi renegat.
Emilia peste tot statea maximum trei zile, insa intr-un orasel a ramas mai mult. Mereu amana plecarea datorita unui baiat. A avut incredere in el, desi inainte de a ajunge aici a avut o experienta neplacuta cu o satra de tigani si credea ca nu va mai fi la fel. Insa atasarea pentru acest baiat o intriga. Dintr-un motiv ce nu i l-a impartasit, acesta a fugit deasemenea de acasa, supravietuind comercializand si el nimicuri, mergand cu Emilia si micutul fratior.
Oamenii erau tare induiosati vazand doi tineri fugiti in lume cu un copil, necazurile parand sa nu conteze, doar dragostea lor unindu-i.
Intr-o seara insa Emilia s-a ingrijorat ca nu a ajuns la timp la ascunzatoarea lor. Trecand de indoiala, si-a amintit de casa si a realizat ca dragostea te face sa uiti de greselile facute de celalalt. Si-a zis ca a avut noroc ca el a facut o greseala mica doar, si s-a decis sa nu se mai lase induplecata. Se intreba daca mama ei stia de infidelitatea tatalui ei, acest gand o macina cumplit. Gandindu-se la toate astea, nu a dormit aproape toata noaptea, iar dimineata a fost cam distanta, iar el sceptic in privinta starii ei.
Intr-o zi, el a luat decizia de a se inrola in armata, a castiga bani si a avea casa lor si i-a impartasit Emiliei gandurile. Emilia era confuza: nu stia daca a fost infidel in acea seara si e manioasa, sau daca a dat uitarii acel eveniment si grija pentru viata lui e preponderenta. El planuise ca in situatia aceasta de Ramas-bun sa-i jure credinta si
sa-i ofere inelul cumparat in misterioasa seara, insa certandu-se, nu a putut. Emilia s-a suparat, i-a intors spatele si a inceput sa fuga, el luandu-se dupa ea. Nu o ajungea din urma, dar nu se lasa. Au iesit in fuga din oras si au intrat in padure. Emilia s-a urcat intr-un copac, pentru a scapa de pisalogul agasant. Avand viziune mai larga de acolo, a observat ca un barbat dadea tarcoale prin zona respectiva. Cand era in dreptul copacului, Emilia i-a aruncat cu sacul cu rezerve de hrana pentru a scapa de urmaritor. Coborand pentru a vedea cine era persoana, a observat ca barba era falsa, caci se desfacuse la un capat. Cu oroare a realizat ca era fratele ei mijlociu ce a incercat sa o gaseasca. A jelit hoitul iar cerul si pamantul se invarteu in jurul ei, ulterior totul facandu-se negru. Dupa ce s-a trezit din lesin, nu a mai gasit cadavrul, insa a innebunit la gandul faptei oribile savarsite si s-a sinucis langa balta de sange. Prietenul ei s-a simtit dator sa duca trupul fara suflet al persoanei dragi Emiliei, insa autoritatile l-au invinuit pe el de crima. Au decis sa-l spanzure pentru a face dreptate. Micutul fratior, ramas in ascunzatoare, a pornit in a-i cauta pe Emilia si pe prietenul ei. A trait oroarea de a trece prin piata centrala a orasului exact in timpul unei executii, exact in timp ce isi dadea ultimele suflari sufletul pedepsit pentru dragoste... A trait un mare soc, in plus simtind si ca Emilia murise, gandindu-se ca daca nu a fost acolo… atunci… sa-l jeleasca, dar nici la grajdurile cainilor de vanatoare ai contelui, de unde nu l-a revendicat nimeni, ajungand sa fie devorat de bestii.
Din pacate, situatia intre indragostiti nu a putut fi clarificata si asta a dus la sfarsitul tuturor aproape. Micutul baiat a ramas in viata, a pierdut pe toti cei dragi iar banii pusi deoparte de sora lui i-au fost furati. Viata lui a fost distrusa, insa a trait cu demnitate si cu principiul dreptatii in minte, fiind un cersetor pentru restul vietii.

The Target

2008-02-22T14:31:00.000-08:00

For the Wiping Willow
I harbor great feelings
Through the veil that softens my sight
I delude myself into thinking positive

Something strange disturbs me
A rain springs from the dear plait
It casts a gloom upon my arrowhead
I pull away directly to her target card

It is usually red, as wine
In whose sweetness I wallow in
But now it is black and white
As if the snow got on her nerves
And deepened her into the sorrow

I run as fast as an arrow can
My dear friend, stop crying, I’m coming
But she doesn’t muddles through

I have a hint that my help is not needed
But that can’t be, I feel it
From the depth of my heart

I pierce into her open core
The spreading of my endless love
Spins out the time, the second…

After the tightening of the hollowness
Behind the tricky heart-shaped paravane
Propelled me into the nothingness

My arrowhead is stupefied
The brutality I strip the wind
Makes me dizzy
The despair descends me

After the fall, the protective veil snapped
Awaking I sense a hopeful quietness.

But a disgusting sound,
Like a blood sucker,
Discharging a weakling being,
Drives me up the wall
As my iron squeak did to you.

My noble willow…
Was… red-cored!
A syringe stood… and stood…
For hours it was hanging on
Spreading sap…

I let myself to
The worms’ compassion
But my gift to the ground was rejected
No one had mercy upon my corpse
I was due to endure an eternity like this

De ce in ecouri

2008-02-22T12:53:00.000-08:00

De ce cand te macina un gand
Pe care nu-l poti alunga din minte,
Te gandesti la nimicuri precum
“De ce repetam aceasi intrebare, la nesfarsit?”
De ce gandul acesta de a uita problema principala
Si a-ti ocupa mintea cu altceva
Se risipeste instantaneu?
Si de ce fiecare “De ce?” are cateva ecouri,
Si fiecare dintre ecourile-intrebari are alte ecouri?
Ce simfonie minunata, foarte confuza si dureroasa…

Trecutul ma goneste tragandu-mi un pumn.
Nu pricep aluzia si raman in prag neclintita.
Sa recapitulam ce s-a intamplat…
Bine, de n ori e de ajuns, am priceput…
Astept sa se razgandeasca,
Sa-mi mangaie obrazul insangerat.
Nu pot spune ceva, caci
Nu ar ajuta la nimic asumarea riscului
Ca vocea a-mi incepe sa tremure
Si ochii sa planga.
Ce altceva cat de cat demn poti face
Cand nu mai ai demnitate,
Decat sa pleci?
Ce altceva mai intelept poti decide
Cand nu decizi tu,
Decat a face cel mai las lucru?
Ce altceva mai naiv poti crede,
Cand trebuie sa crezi orice,
Decat ce-ti sopteste absurdul nu?
De ce iau asupra-mi din nou povara?
Unde-i fericirea in a alerga drumul?
Doar intr-un zambet fugar si
Doar o imbratisare rece?
…Ameteala ma tine prinsa in cerc.

The Black Hole

2008-01-26T12:37:00.000-08:00

The magnificent black hole...

He introduces a new concept:Hypnotizing blaaaaack!
His black matter floods in the emptiness of my thoughts.
Rather his shadows than highlights take over me...

The speed with which he hurries
Reminds me of the intensity of the blood in my veins...
I can't skip noticing the pressure my sap pushes on me.

I forgot myself in the delight of watching the phenomena.
But the Black Hole I'd lose myself into is in such a hurry...
He didn't see me. Wait... Return!... No...

Just one more second of the dose's delusion...
He broke loose and shoved me into the depth of reality
Deny the nightmare, crawl back to the dream.

(it seems incomplete, but i avoided detailing the black hole deliberately…
anyway, words are meaningless)

Paranoia

2008-01-09T14:58:00.000-08:00

Sceptica incerc sa fac totul perfect, sa nu deranjez prea mult dar cat de cat sa pot face ceva, oricat de mic. Primesc ca raspuns un motiv de confuzie, dar in continuare sunt sceptica, in a reactiona… Poate am facut ceva gresit... Poate, caci doar eu imi uit greselile, restul le tin in loc de frunte si ataca cu ele pe timp de frustrare, tristete… He he, ce am crezut, ca o sa uite… ? Uf...

“Dirty little secret

Dirty little lies

Say your prayers and call me rare

Save your soul tonight

Drift among the faithful

Bury your desires

Aberrations fill your head

You need a place to hide

You confess it all away,

But it's only shit to me

Your god is looking down on me!

I'm not Jesus,

I will not forgive!

When your own world comes undone,

Let me be the one to say:

Your god is looking down on me!”

(Apocalyptica ft Corey Taylor – I’m Not Jesus)

“Hopa…
Monstrule, ce ai facut, ai stricat totul, oricat ai incerca sa te justifici, mereu o dai in bara. Daca iti place durerea, nu o mai aplica pe altii… Spera ca privirea inocenta sau cu parere de rau o sa contribuie. “

Se pare ca prietena mea cea mai buna nu e tigarea, ci paranoia. Cu sau fara voie, ma insoteste mereu si ma ameteste cu otrava… (cel putin ea nu ma zapaceste cu cerneala neagra, ci isi dezvaluie tentaculele, care nu sunt aparent moi, calde si imbietoare)

Norii s-au risipit… lumina ma orbeste si sunt confuza. O mana apare. Ma accepta, chiar mai mult, nu in sensul ca as fi gresit ceva, ci ca prieten de care ai nevoie. A intervenit doar acel prieten mut si fara materie, dar plin de fiinta, pe care il gazduieste sus, pe tron, care incerca doar sa risipeasca ceata…

apocaliptic

2007-12-19T00:42:00.000-08:00

Ieşind din scara blocului eşti doborât de un miros criminal de excremente: este atât de şocant încât vrei sã vezi de unde vine, apoi îţi doreşti sã nu fi fãcut asta: deasupra ta pluteşte cãcãt... sunt cãcãrezi înaripaţi ce zboarã ca nişte avioane de rãzboi... Bombele aferente sunt acele pãsãri ce obosesc datoritã greutãţii, ce cad şi se fleşcãiesc de cimentul ars şi însetat, dar dezgustat de ce trebuie sã îndure... copiii aleargã spre clãtitele de pe tigaie, şi se ingrãmãdesc sã-şi mânjeascã bomboanele pe bãt cu crema de ciocolatã de pe jos şi sã fugã cu beţele în sus, strigând “zboarã, puiule, zboarã!”

încerci sã-ţi croieşti drum prin grãmezile de hoituri. Aerul solemn al unui cimitir este înlocuit de indiferenţã, şi faţã de cei ce însãşi au lãsat cadavrele acolo, dar şi faţã de demnitatea corpurilor desfigurate. îţi vine sã vomiţi, vãzând viermii hrãnindu-se din ei, culoarea lor şi mirosind carnea în stare de descompunere. Vezi un ţânc furând un inel de pe degetul cadavrului unei doamne; îţi vine sã-i tragi un şut, insã îţi alungi din gând pornirea violentã, deşi pornitã din dreptate. Te faci cã nu vezi necrofilul. Gloanţele reci şi morbide de pe jos îţi dau fiori pe şira spinãrii. Un moş le strânge cu fãraşul; îţi spune pe un ton imperativ sã i-l ridici pe cel care i-a cãzut. Vãzându-i arma de la brâu, i-l oferi şi se uitã la tine cu scepticism şi urã.

Mirându-te cã mai eşti în viaţã, îţi tragi sufletul şi încerci sã te convingi cã nu e adevãrat... Dai colţul şi vezi vechea falnicã galerie de artã în flãcãri, cu geamurile sparte, dezgolitã de valoare, de tablourile rupte şi sfâşiate, de statuile nimicite... Adunãtura de bestii strigã ceva într-o limbã arhaicã parcã, practicã nişte dansuri bizare în jurul focului. Eşti şocat, nu şti ce poţi face şi nu poţi face nimic.

Apoi vezi nişte huligani jefuind pe cineva, împingând şi lovind persoana cu brutalitate... ţi se pare revoltãtor. însã sunt prea mulţi; gestul tãu ar fi o jertfã pentru dreptate, dar infim. Apoi vezi persoana: pãrul îi stã lipit de faţã datoritã sângelui, însã o recunoşti: este iubita ta... nu te poţi mişca, dar îţi doreşti ca din poziţia ca de statuie sã cazi jos şi sã te târãşti ca o rama, sã te lasi cãlcãt în picioare doar ca sã-l tragi pe unul dintre ei de pantaloni, iar ea sã te vadã, deşi tot în ultimele clipe. Dar nu te poţi mişca, deloc! şi vezi cum ea este violatã cu cruzime şi sfâşiatã... furia abisalã te sufocã! Eşti ţinut pe loc, în jurul tãu roiesc tancuri şi stai nemişcat. Fiecare secundã înduratã pare o eternitate...

Când o sã te trezeşti, sã nu mai ieşi din casã... sau o fi oare nu vis, ci realitate?

Scopul

2007-11-26T09:59:00.000-08:00

Era atat de frustrant sa nu stiu scopul suprem. Insa pentru ca nu aveam ce face in privinta aceasta, parca tocmai d-aceea imi doream mai mult. Uram gandul de a-mi irosi viata fara niciun rost, intr-o fuga naucitoare... Iar explicatiile care contineau cuvintele “life” si “shit” nu ma multumeau. Acum insa mi se pare hilar sa-mi inchipui ca un tzanc sa stie scopul suprem, caci multi alti intelepti il cauta. Argintul la tample nu inseamna neaparat intelepciune, insa ca eu sa obtin scopul nu ar fi posibil prin propriile puteri, ceea ce spune ceva. Insa de ce privesc situatia cu optimism, de ce as avea impresia ca spre sfarsitul vietii, voi afla scopul?

Insa, sa presupunem ca am cunoaste scopul. S-ar mai considera apoi viata, cu toate banalitatile aferente, suficient de antrenanta, misterioasa, in comparatie cu maretul scop? Oricum, am un scop secundar : de a afla maretul scop...

In orice caz, mi-am gasit un pseudoscop cu care sa ma amagesc:P. Aveam o perioada in care imi doream ca scopul meu sa fie a descoperi pura demnitate omeneasca, mereu analizand posibile variante, dar de tot atatea ori dezamagita... m-am obisnuit cu idea ca nu exista asa ceva... insa acum scopul meu este sa gasesc semne de divinitate, iar acestea, am fost surprinsa sa realizez, chiar exista.

Cu alte cuvinte, de la perioada acea depresiva cu un scop suprem imposibil de atins, am ajuns sa fiu atat de fericita incat sa observ fiecare mic amanunt dragalas sau interesant al vietii, al naturii ori al caracterului unei persoane...

Arta e cea mai buna metoda sa te afiliezi la acel scop. Iar fotografia este cea mai indragita de mine forma a artei.