Motivul înfulecării pretenţioase

Mizantropia aplică osului o întorsătură năucitoare a încheieturilor delicat sculptate de urinatul zilnic al industriilor grele şi foarte îngrijorătoare pentru satisfacerea muşchiului cel mai apropiat de lumânările eterne ale suflatului în budinca matură şi dezgheţată a întâlnirii profund maniacale datorată de suferinţa abuzivă pe care o poţi îndeletnici mângâind trăgaciul drept al materiei porumbelului veşnic cuprinzător al tuturor darurilor cuvenite şi cuvintelor însufleţite cu un puhoi de vijelie întipărită cu noroi halucinant de infinit.

The Story of the Magic Smile

It was a foggy gloomy morning. Everyone’s faces were sad, enraged, disappointed, evil. All were full of negative feelings.
All except a young lady walking on the streets of Paris, leaping for joy. She wasn’t headed in a certain direction, but only wandered around to find a friend. One of her purposes was not to let a single day pass near her without a good deed. As time passed by, she wanted more than that, her good will was insignificant compared to the sea of bad thoughts in which she floated, but without letting go of her innocence. She wished people around her to help each other also, to make the world a better place.
This one day, she kept seeing a little boy that had an innocent face, quite at distance from her, always dropping a croissant down, and, as hurrying towards him, trying to pass through the mass of people, she lost him from her sight over and over again.
It was frustrating that she couldn’t reach him, because at a certain point she had to wait for a car to pass so that she could cross the street and get to him. The situation kept repeating itself, until she decided to cross the street in a hurry to overcome the car. But she didn’t make it, the car hit her. There she was, dying on the pavement, letting her soul leave her body, and her way to say goodbye to the world, what she wanted to leave behind was a wish: every time a person smiled, another person to have luck, like magic.
And so everyone was happy, there were smiles after smiles, as the angelic little girl would have wished to see.

Mame necunoscute

Stateam pe o bordura, asteptand autobuzul, fumand relaxata (pentru ca, dintr-o minune, nu eram in intarziere), uitandu-ma peste drum la un tip pletos si imaginandu-mi ca e vara, el cu pleata desfacuta...

La un moment dat, se face umbra in fata mea. Imi ridic capul si vad un nene care statea in fata mea. E mos... O Doamne, ce bine ca e iarna si e imbracat gros (am o sila teribila fata de batrani... grasi, cu riduri, cu fetele scofalcite, pitici...)! Oftez, stiind ca o sa se comenteze de faptul ca fumez. Imi dau castile jos si astept sa isi tina discursul.

Imi vorbeste pe un ton tragic, usor amuzat, dand de inteles ca simte o mila formidabila fata de o minte necoapta si ca trebuie sa ma simt onorata sa stau in umbra lui, a maretiei lui nemasurabile, a intelepciunii supreme ce o detine. Pana la urma imi pune intrebari retorice, la care, in ciuda dezgustului fata de el, am raspuns foarte rational (...?!), dand dreptate principiului pe care il sustine. Intre timp, ma ridic de pe bordura deoarece ma durea gatul de la uitatul in sus.

Nasol la felul acesta de a incerca sa te descurci cu sfatosii e ca dandu-le dreptate se cade sa nu fumezi in continuare, cel putin cat iti vorbeste si trebuie sa dai din cap umil si zambind... dar nu uita uitatul in laterale ca sa arate cat de stanjenit te simti!

Frustrant e ca imi dau seama cand ma port cum nu trebuie cu unii oameni, cum isi doresc ei, dar tot asa fac in continuare...

Insa, uneori daca incerci sa eviti chestiile astea, pierzi faze foarte haioase, precum o tanti ce se indreapta spre mine si niste prietene ce-si aprindeau tigarile si ne spune, avand o fata de profet tacanit, cu ochii mariti si incetosati de groaza parca, ca sa mergem sa vedem un om ce sufera de cancer cum moare in chinuri groaznice, caci nu vom mai indrazni sa punem tigarea in gura...

Sau pot sa ma distrez putin facand misto de sfatos: spunandu-i ca m-am apucat de fumat in vremea cand eram depresiva si vroiam sa mor fara chinuri prea mari si ca pana la urma, desi am trecut peste acea perioada, am ramas cu viciul acesta. De-abia astept urmatorul pensionar care, cel mai probabil, nu mai are pe cine sa pisalogeasca.

Dar daca nu am chef sa lungesc vorba, pot spune ca ma imbolnavesc pe mine.

Ar fi interesant sa se gaseasca un crestin fanatic sa-mi tina predici, ca i-as spune ca fumez in speranta ca nu o sa traiesc vesnic (subintelegandu-se ca ma cred Iisus).

Stand sa ma gandesc mai bine, teoria crestineasca ce sustine ca suntem toti frati (he he, incest si fratecid), o mare familie cu totii eu o simt, caci am o gramada de mame necunoscute...

Maşină în viteză

Maşină în viteză,

nu simţi cum

se lovesc muştele de tine?

Opreşte-te,

uită-te la sticlele sparte de pe jos,

gândeşte-te la infimitatea ierbii uscate,

dar totuşi la umplerea

fâşiilor de pământ.

Uită-te la copacii din jur,

singuri,

deşi cu însemne pe ei

zgâriate de nişte îndrăgostiţi,

simte-le povestea!

Uită-te la cimentul în umbră,

înzorzonat cu cioturi de ţigări,

amintirea ultimei întâlniri

a îndrăgostiţilor.

Cine mai culege pietricele de pe jos?

Cine mai culege pietricele de pe jos
adapostindu-le in pumn?
Cine mai stie atat de bine durerea
incat sa o recunoasca intr-o clipita?
Doar daca e proaspata durerea se poate.
Cine se mai identifica cu amaraciunea ce o simt
cand sunt date la o parte cu bestialitate
de oamenii ignoranti?

“Pietrele”… sper ca nu sunt mai multe…
Caci pe aceasta o voi tine strans
in pumnu-mi stang.
Strans… imi exteriorizez durerea ivita cand mi-a cerut sa
ne dam cap in cap.
Modul de a-mi amintit ultima amintire amintita la nesfarsit…
Este modul in care de altfel ma simt protejata.
Strans… de parca mi-ar fi frica sa nu-mi dea drumul,
Sa nu ma lase prada calaului interior.

Nu, sper ca nu mai exista pietricica induiosatoare,
acolo in morga statiei 7-lui.
Caci mana dreapta e acea plina de speranta,
Care rece asteapta viata, asteapta sa fie incalzita.
Mana dreapta se lasa in voia sagetilor vantului
si asteptand vantul apusului de primavara.

Sper ca nu mai exista pietricele cenusii asteptand
mana exact dupa forma lor.
Sper ca nu mai exista suflete mici asezate jos, pe bordura.

Cadavre de sobolani

Daca s-ar intampla ca strazile sa fie intr-o dimineata pustii??? Fara o banda, chiar doua ocupate cu masini parcate?! Ar fi un soc vizual! Suntem intr-un oras supra-populat, supra-aglomerat de masini, ce naiba???
Mai degraba m-as criza gandindu-ma ca extraterestrii au luat masinile sa face teste pe ele, ar fi o ipoteza mai veritabila decat cea cu politia care elibereaza strazile ca sa nu se mai produca ambuteiaje!
Asadar, pentru sanatatea Dumneavostra mintala, multumiti soferilor ce, cu riscul sa incurce traficul, au decis ca, pe langa avantajul sa nu se deranjeze Domniile sale prea mult, prea in limitele bunului simt, sa nu iasa din obisnuit, sa faca ce face tot romanul, astfel peisajul fiind tipic romanesc, astfel incat Dumneavoastra sa puteti rasufla usurat, fara riscul de a innebuni.
Eu dupa ce am vazut locul de pe marginea strazii doar al unei masini neocupat, am ramas socata! … sau sa fi fost de la cadavrele de sobolani dezvaluite…?

Maria si Antoaneta

(poveste pentru ora de romana; un nou lucru tipic pe langa faptul ca-mi omor personajele: profa ma intrerupe intr-una si face niste comentarii stupide razand : )
(mi-e lene sa mai pun diacritice :-")

Cerul era ingreunat in ziua aceea de toamna timpurie cu nori cenusii. Daca ii acordai o scurta contemplare, te-ar fi uimit imensitatea unei asemene opere de arta, parca era o pictura. De vreme ce Michelangelo nu mai este, cine altcineva sa conceapa un asemenea plafon, comparabil cu Capela Sixtina? Trebuie sa existe cineva suprem, cineva care sa ii mangaie sufletul sorei Mariei. Isi stergea lacrimile curgand in siroaie pe obrazii palizi, ce nu s-au mai aratat soarelui de cand era o copila zburdalnica. Si-a dedicat viata slujirii Domnului si se ocupa cu copierea ceasloavelor, astfel stand mereu ascunsa minunilor naturii ce o incantau de-altfel. Lacrimile, desi sincere si astfel cat se poate de triste in toata inocenta ei, erau mai vii decat fata-i ca de marmura. Murmura niste rugaciuni printre sughituri si invartea mecanic bratara, pe care o tinea in mana. Nu plangea fiindca a murit, avand o parere pozitiva despre moarte, dupa cum a fost instruita. Sustinea ca s-a dus intr-un loc mai bun si ca oricum nu ne putem impotrivi voii Domnului. Dar regreta nespus ca Antoaneta nu a apucat sa se calugareasca, sa-si implineasca viata slujindu-L pe Dumnezeu.
In cimitir nu erau decat ea, pietrele funerare si o gramada de barbati cu vesmante negre. Stateau cu capetele plecate, cuprinsi de o tristete sincera. Acestia credeau la inceput ca sora Maria era o bocitoare, insa de vreme ce nu putea sa plece, au avut o revelatie: aceasta era acea fiinta gingasa si fragila din tineretea lor, ce le aparea ca o dama senzuala si plina de mister. Se simteau usor amuzati dar plini de vinovatie daca au provocat vreo neplacere acelui suflet bland si sfant. Au inceput timid sa vorbeasca intre ei, spunand cat de dor le va fi de dulcea Antoaneta si cum ca nu vor chefui in seara acea, fiind o zi trista. Cum nu puteau chiar sa se gandeasca la cele petrecute impreuna cu acea femeie, stand in preajma casei lui Dumnezeu, dupa un timp au inceput sa plece.
Unul dintre ei, in ciuda jenei fata de acel suflet nepangarit, a indraznit sa se apropie de Maria si sa-i intinda o batista. Ea nu luase seama cine era in preajma, barbatii nu numai ca nu-i prezentau absolut niciun interes, nu-i trezeau la viata nicio urma de dorinta, ci mai degraba le ocolea prezenta. Cand acest domn s-a apropiat, i-a facut un semn pe umar pentru a sesiza ca e acolo. Ea s-a dat indarat indata, speriata. Acela a ramas neclintit, inca oferindu-i batista. Aceasta a acceptat, dar nefiind capabila sa se opreasca din plans, a pastra-o. Acesta simtandu-i sfiala, nu a indraznit sa se aseze la randul lui pe iarba, langa ea, pentru a-i vorbi, a incerca sa o consoleze. I-a oferit mana pentru a o ajuta sa se ridice, insa Maria, stand cu privirea in pamant, a considerat ca trebuie sa-i inapoieze batista. I-a oferit-o inapoi, insa barbatul a tras mana. A considerat de cuviinta sa plece.
Avea insa o nelamurire ce-l macina: cum de un slujitor al Bisericii sa accepte stilul de viata desfranat al unui om? Cum era capabila sa dea uitarii drumul intunecat spiritual, cu vieti de feti luate, fiind cauza a numeroase adultere, acest drum fiind urmat de Antoaneta… S-a inrosit la gandul ca tocmai el o critica pe scumpa Antoaneta, doar el a fost companionul cel mai drag prin placerile vietii. In orice caz, oare calugaria te face sa fii atat de acceptant si de iertator? Oare dragostea fata de aproape sterge toate greselile savarsite? Un sentiment de admiratie fata de pacea interioara a maicutei il cuprinse si-l ravasea. Se gandea ca poate Maria va ramane in oras cateva zile cu mama sa, care cel mai probabil iar e in coma alcoolica de nu a putut veni la inmormantare. Restul cunostinutelor decedatei nu s-au aratat deoarece sunt sotiile manioase ale sotilor furati. Insa barbatul banuia ca acea nesecata fantana de bunatate si iertare le va indupleca pe sotii sa nu-i mai manjeasca numele dragei inimii lui… Ofta gandindu-se la momentele lor intime. Insa un gand fugar ii tot reaparea: cum plina de umilinta si falsa-razvratire dar supunere de fapt s-a dat Maria mai in spate, si ce pozitie senzuala avea cand din genunchi, s-a ferit impingandu-se pe spate si sprijinindu-se in cot. Isi alunga in repetate randuri gandul necurat si nerusinat din minte.
Spre seara, Maria se indrepta spre casa parinteasca, sperand sa se arate destul de puternica sa o sustina moral pe mama si probabil sa o ingrijeasca, crezand ca fiind bolnava nu a putut veni. Se intreba cum mai arata casa, gradina, si insusi mama ei. Se gandea cu nostalgie la vremurile cand descoperea lumea si o privea altfel. Ochii blanzi ii inchidea duios, dar in rest nu se arata afectata, emotionata. Nu se cuvenea ca emotia acelei zi sa-i perturbe prin astfel de sentimente nenecesare viata cumpanita, in pace cu sine si cu iubitorul Dumnezeu.
Pe drum, se opri la o fantana, pentru a-si stapani setea si a curata batista. Auzi in apropiere doua gospodine discutand intre ele cu ocazia iesirii pentru a culca gainile. Acestea comentau revoltate cum obisnuiau sa apara barbatii tarziu pe la casele lor, deoarece taratura aceea ii fura si spuneau cu un aer de invingatoare ca doar ele vor fi femeile lor. Maicuta cand auzi aceste vorbe simti cum privirea i se intetoseaza si se sprijini, din fericire de fantana de langa ea. Una dintre femei a luat-o in casa si a intins-o pe un pat. Cand s-a trezit din lesin, auzi pe femeie certandu-se cu sotul sau… care era chiar domnul amabil ce i-a oferit batista. Acesta o acuza pe femeia “diabolica”, dupa cum o numea, ca a otravit-o pe Antoaneta. Insa sotia nega acuzatia adusa dar spunea ca ar fi fost o idee buna, caci la cat rau a provocat ar fi meritat sa moara in chinuri groaznice. Maria fu ingrozita la ce acuzatii i se aduceau bulendrei, dar suferea pentru sora ei. Nu putea concepe ce fel de om fusese Antoaneta, nu putea accepta. Lasa batista acolo si fugi. Sotul vazand ca pleca, realiza cat de stupid fusese cum se gandea la maicuta, cand ea nu avea niciun sentiment pentru vreun barbat. Ea s-a sfiit de el fara un alt inteles, a plecat din casa lui de aceea.
Maria o lua prin padure, fara oprire din fuga-i nebuneasca. Simtea ca se elibereaza, cum simtea libertatea in anii ei fragezi. Fugea si fugea si fugea, roba-i agatandu-se de spini dar fara importanta pentru ea. Avea o privire scoasa din orbite, plina de spaima.